Skip to content

Muntii Fãgãrasului – Toponimia

“”Toponimele – adicã numele proprii de locuri – nu sunt simple identitãti ale acestor locuri. Ele sunt veritabile mesaje purtãtoare de informatii referitoare la locurile respective. În acest sens Iorgu Iordan aratã cã “toponimia poate fi socotitã drept istoria nescrisã a unui popor, o adevãratã arhivã, unde se pãstreazã amintirea atâtor evenimente, întâmplãri si fapte mai mult ori mai putin vechi sau importante, care s-au petrecut de-a lungul timpurilor si au impresionat într-un chip oarecare sufletul popular”. …

Cele de mai sus  pledeazã convingãtor , credem, pentru pãstrarea nealteratã a toponimelor, mai mult chiar, pentru readucerea celor deformate la forma initialã, asa cum au fost lãsate de creatorii lor, în cazul nostru de pãstorii din munti. Pentru aceasta este necesar sã cunoastem  regurile dupã care s-au condus pãstorii în crearea acestor toponime.

Toponimele, în regiunile de munte, au apãrut, cu precãdere, ca o necesitate a activitãtii pastorale. Aceastã activitate, cu caracter specific economic, a dus la împãrtirea zonei pãsunii alpine în “parcele de pãsunat”, pe care pãstorii l-au numit “MUNTI” si cãrora le-au atribuit  câte o denumire specifica.

Asa cum aratã Ion Conea în capitolul Toponimia din Monografia geograficã a Republicii Populare Române, pentru poporul român muntele este un concept economic – nu stiintific. În aceeasi lucrare, geograful a prezentat sintetic criteriile dupã care pãstorul din Carpati împarte muntele cel mare, unic, într-o diversitate de “munti” – parcelele pentru pãsunat. Socotind cã aceste criterii sunt importante si cã meritã sã fie cunoscute de cãtre drumeti, le reproducem mai jos:

” Dacã avem de-a face, asa cum este cazul uneori, cu o constructie muntoasã de dimensiuni reduse, mai înaltã în centru si lãsându-se din vârf în jos cu mai multe laturi sau fete, atunci fiecare din laturile sau fetele acelea este un munte … Dupã aceea, toate acele culmi, care se desfac din masivele sau nodurile centrale orografice si pornesc în toate directiile, lãsându-se în jos cãtre limita superioarã a pãdurii de conifere, sânt, fiecare în parte, câte un munte. Alteori, un versant de la un astfel de culme formeazã un munte împreunã cu versantul opus de la culmea vecinã, de peste apã, adicã cei doi versanti ai uneie si aceleasi vãi constituie împreunã un munte. Alteori, dacã un versant este suficient de întins ca suprafatã, formeazã el singur un munte, dupã cum se mai poate întâmpla, în sfârsit, ca spinarea unei culmi – dacã este suficient de lat si întinsã – sã formeze ea singurã un munte, fãrã participarea nici unuia dintre versantii care se lasã din ea ín jos, de o parte si alta.”

  Parcelele de pãsunat, respectiv munții , au fost delimitati – asa cum este firesc – prin repere cât mai evidente si mai durabile. Astfel de repere sunt, în zona glaciarã, custurile care separã circurile glaciare, iar în zona pluvio-torentialã – firele pâraielor mai mari. Între cele douã zone – unde au rãmas culmi masive, rotunjite, sub forme de platforme, iar vãile glaciare nu au fost adâncite de torenti – ca limite între munti au fost folosite clinele abrupte dintre vãi si culmi, de cele mai multe ori stâncoase si neaccesibile. În partea centralã a untilor Fãgãrasului, în vecinãtatea crestei principale, acolo unde predominã custurile, ce despart circurile glaciare, muntii cuprind chiar circurile glaciare respective sau grupuri de circuri glaciare confluente. Astfel, muntele Negoiu cuprinde trei circuri glaciare de la izvoarele pârâului Negoiu. Muntele Lespezi cuprinde circul glaciar al Lespezilor împreunã cu versantii si cu un picior alãturat. Muntele Capra cuprinde si el trei circuri glaciare de la obârsiile râului Capra. Muntele Moldoveanu cuprinde circul glaciar al Moldoveanului. Muntele Valea Rea cuprinde douã circuri glaciare ale Vãii Rele (În acest perimetru a muntelui Vãii Rele se cuprind si douã lacuri glaciare Lacul vestic al Vãii Rele – care tot mai des este numit, total gresit si neadecvat, Lacul Triunghiular, o denumire absolut strãinã de toponimia Muntilor Fãgãrasului, pãcat – si Lacul estic al Vãii Rele în cãldarea glaciarã aflatã la sud de Muchia Zãnoagei — parantezã eu). Hotarele acestor munti sunt formate de custurile care delimiteazã circurile sau grupurile de circuri glaciare respective. Într-o alte categorie de exemple intrã muntele Vistisoara, format de valea glaciarã a Vistisoarei, care se învecineazã la vest cu muntele Zãnoaga, ce cuprinde Culmea Zãnoaga, si, la est, cu muntele Drãgusul, care cuprinde Culmea Drãgusului. Limitele dintre acesti trei munti sunt constituite de cei doi versanti abrupti ai vãii Vistisoarei. Si celãlalte criterii prezentate de geograful Ion Conea îsi pot gãsi exemplificãri în Muntii Fãgãrasului.

  Denumirile tuturor muntilor – respectiv ale parcelelor de pãsune – formeazã o retea toponimicã primarã care acoperã, practic, întreaga zonã a pãsunii alpine. Elementele de teren (pâraie, izvoare, lacuri, picioare de munte, sei, vârfuri si altele) au cãpãtat de obicei, numele de la muntele pe al cãrui teritoriu se aflã. Vârfurile de munte, telul orcãrei ascensiuni turistice, intereseazã pe pãstori numai în mãsura în care acestia pot trage un folos de la ele (socotindu-le, spre exemplu, ca repere de hotar). Un drumet din prima jumãtate a secolului nostru, Adalbert Béla Szalay din Sibiu, care s-a ocupat intens de toponimia montanã, în special de toponimia Muntilor Fãgãrasului, preciza: “Am studiat si legile lingvistice si logica interesantã a tãranului român, necunoscute nouã, dupã care denumeste muntii si în special vârfurile. Pentru noi, turistii, vârfurile sunt principalul, însã pentru fiul naturii principale sunt vâile cãrora le împrumutã numele comunelor sau, mai cu seamã, locurile bune de pãsunat si acestia sunt denumite în primul rând.” (A.B. Szalay: Der Kamm des Fogaracher Gebirges, Jahrbuch des S.K.V., 1934, pag.15)

  Un alt cercetãtor al Muntilor Fãgãrasului si al toponimiei lor, Alexandru Rudeanu, afirma, pe bunã dreptate: “Pe ciobani nu-i intereseazã niciodatã vârful sau creasta, ci povârnisul unde oile pot gãsi iarbã bunã; pe de altã parte, cum proprietãtile ce s-au creat nu puteau fi îngrãdite si nici mãcar limitate cu movile de hotar, linia de despãrtire a apelor a fost cea mai bunã granitã naturalã”. Pentru a-si sustine afirmatia, exemplificã astfel: “Moldoveanu poartã numele de Muntele Valea Rea pe versantul lui estic, de Moldoveanu pe versantul vestic si de Coltul Vistei Mari în Transilvania”. (Al. Rudeanu: Ascensiuni grele în Muntii Fãgãrasului, în Buletinul Clubului Alpin Român, anul VI, nr. 2, noiembrie 1938, pag. 6.)

  Referindu-se la ansamblul Vistea Mare – Moldoveanu, de forma unui acoperis de casã, Al. Rudeanu  nota: “Ciobanii din Valea Rea dau acestui ansamblu numele de Muntele Valea Rea (ca de altfel si Hârtopului Ursului, si Vârfului Gãlbenelelor). Pe de altã parte, dincolo, la extremitatea terminalã a vãii Buda (izvorul Mircea), unde pârâul Orzãneaua Mare se uneste cu Izvorul Moldoveanului, existã o stânã din Moldoveanu. Ciobanii din aceastã regiune dau numele de Moldoveanu nu numai ‘acoperisului’ dar si întregii portiuni situate la nord de Izvorul Moldoveanului: astfel versantului sud-estic al Ucei Mari care priveste Orzãneaua Mare. În sfârsit ciobanii  si locuitorii din Vistea de Sus, care nu vãd decât piramida impresionantã pe care o formeazã fata nordicã a acoperisului profilându-se în fundul Vãii Vistea, dau întregului ansamblu numele de Muntele Vistea Mare, Coltul Vistei Mari fiind vârful situat pe vechea granitã”.

În zona centralã, înaltã, vârfurile sunt situate pe limitele dintre munti, ceea ce a determinat ca acelasi vârf sã poartã douã sau mai multe denumiri, dupã muntii care se întâlnesc în acel vârf. Astfel, Vârful Lespezilor, punctul culminant al muntelui Lespezile, privit dinspre nord-est se numeste Vârful Cãltunului, dupã muntele Cãltun aflat în aceastã parte a vârfului. Vârful Berevoescu Mare (2300m), punctul culminant al muntelui Berevoescu Mare, privit dinspre nord-vest, se numeste Vârful Beliei Mari, dupã muntele Belia Mare, care se aflã în partea nord-vesticã a vârfului; privit dinspre nord-est, acelasi vârf se numeste  Vârful Pâtelor, dupã muntele Pâtele aflat în aceastã parte a vârfului. Vârful Scãrii, numit astfel dupã muntele Scara aflat la sud, este numit si Vârful Bârcaciului, dupã muntele Bârcaciu care se întinde de la vârf spre nord. Vârful Serbotei (2331m), aflat în coltul sud-estic al muntelui Serbota privit dinspre sud era numit în secolul XIX. Vârful Negoiu Mic. 

Vârfurile au primit nume pe mãsura necesitãtilor. Într-o primã fazã, numele vârfurilor erau mai lungi. Se spunea, spre exemplu, vârful muntelui Lespezile, vârful muntelui Negoiu, vârful muntelui Serbota, ultimul gãsit ín literatura din secolul XIX. Când denumirile vârfurilor au fost folosite mai des, din economie de limbaj s-a ajuns la forma Vârful Lespezilor, Vârful Negoiului, Vârful Serbotei, folosind cazul genitiv. Chiar si în prezent localnicii mai în vârstã denumesc vârfurile în acest mod si înteleg prin numele respectiv vârful muntelui Lespezile etc. Cu toate cã forma corectã este la genul genitiv, pentru conciziunea scrisului si, mai ales, pentru economia de spatiu la hãrti, în monografii montane etc. s-a înrãdãcinat folosirea denumirii vârfurilor si al unor hidronime la cazul nominativ.

O analizã foarte amãnuntitã a denumirilor vârfurilor a fãcut-o A. B. Szalay, dar nici el nu a reusit sã clarifice totul. Pentru a veni în întâmpinarea necesitãtilor turismului, tot mai dezvoltat în acest masiv montan, în lucrarea noastrã vom prelua  numele vârfurilor clarificate de sibianul Szalay, care dupã cum mãrturiseste a urcat de peste 500 ori pe munte însotit de oameni din satele apropiate, buni cunoscãtori ai locurilor si ai denumirilor. În câteva cazuri vom folosi denumiri gãsite în literatura mai veche, iar în altele – îndeosebi pentru vârfurile de pe versantul sudic – vom recurge la denumirile date de localnici. De obicei, ne-am oprit la o singurã denumire, cea mai obisnuitã, pentru a putea ajunge la o diferentiere a vârfurilor dupã nume. Nu trebuie sã se uite însã cã localnicii dau unor vârfuri si numele altor munti care se delimiteazã în vârful cu pricina. Tendinta de a porni de la numele vârfului si a-l atribui altor elemente sau suprafete vecine nu este permisã. Localnicii nu au procedat niciodatã astfel. Procedându-se însã asa, numele vârfului poate fi extins asupra unor elemente care fac parte din alt munte, ajungându-se la erori grosolane. Astfel lacul glaciar din cãldarea vesticã a Vãii Rele (dinspre Moldoveanu) i s-a spus gresit “Iezerul Vistea-Moldoveanu”, întrucât acest lac nu e situat nici pe teritoriul muntelui Moldoveanu, nici pe teritoriul muntelui Vistea, nici nu face parte din teritoriul ambilor munti. Calea care a dus la aceastã eroare poate fi schematizatã astfel: a fost considerat ansamblul vârfurilor Vistea Mare si Moldoveanu care a fost numit Vistea-Moldoveanu, iar aceastã denumire a fost extinsã asupra fetei estice care apartine muntelui Valea Rea si care cuprinde lacul în cauzã. – (În prezent, 2016, tot acest lac este denumit eronat lacul Triunghiular, o denumire care descrie forma geometricã a lacului, dar o denumire nepotrivitã si nefolositã de localnici – denumirea mai corectã ar fi  Lacul vestic al Vãii Rele  – denumire folositã cel mai des în lucrãrile de specialitate — parantezã eu). – În mod similar , lacul din Cãldãrusa Lungã a Caprei a fost denumit gresit lacul Paltinul. Piciorului sudic al vârfului Capra (din vecinãtatea vârfului Vânãtoarea lui Buteanu) – picior care face parte integrantã din muntele Capra – i s-a spus Piciorul sudic al Buteanului, în ciuda faptului cã muntele Buteanu se întinde  numai pe versantul nordic fãgãrãsan.

Un caz mai complicat a apãrut relativ “recent” …

  În anul 1887 a fost parcurs în premierã drumul prin hornul din sud-estul vârfului principal al Negoiului, pe versantul dinspre Cãldarea Laita. Datoritã dificultãtilor din aceea vreme (Hornul cu pricina , lipsit atunci de cablul de otel care îl face azi destul de usor de parcurs, avea în cuprinsul sãu o stâncã dificil de trecut, care, mai târziu, a fost dinamitatã. Localnicii spun locurilor dificile “al dracului de rãu” sau simplu “al dracului”), hornului i s-a spus “Strunga Dracului”, cu toate cã actuala Strungã a Ciobanului era numitã tot Strunga Dracului. La sud de horn, creasta dintre cãldarea Laita si cãldãrile Negoiului urcã într-un vârf înalt de 2469 m, cãruia pãstorii nu i-au dat nume, dar care, aflându-se în hotarul dintre muntii Laita si Negoiu, ar fi putut primi una dintre aceste denumiri. Szalay denumeste acest vârf “Stânca din mijloc”, dar mentioneazã în parantezã, si expresia “Vârful Dracului”. Recent, pentru vârful cu pricina s-a folosit din nou denumirea Vârful Dracului. De data aceasta, însã, acelasi nume i s-a dat si piciorului care porneste din vârf spre sud-vest, între cãldãrile de est si de mijloc ale Negoiului, picior care în realitate face parte din muntele Negoiu. Fãrã îndoialã, i s-a spus Muntele Dracului din motive de utilitate, dar, netinând seama de regulile toponimiei populare, în final aceasta nu produce decât confuzie.  

  Culmile muntoase mai extinse, care înglobeazã îi ele mai multi “munti”, ca si masivele muntoase n-au fost nominalizate de popor decât în cazuri rare. Masivele muntoase si unele creste extinse au primit denumiri stiintifice. Dar multe culmi de munte nici astãzi nu au numele lor propriu. Pentru identificarea acestor culmi, atunci când va fi nevoie (în prezenta lucrare), vom folosi numele unor munti componenti, retinând observatia importantã cã vom folosi denumirea respectivã numai pentru culmea în ansamblu si nu o vom extinde la elementele de teren care fac parte din alti munti. Astfel, ramurii desprinsã din Coltul Vistei Mari spre sud, între Arges (vest) si Râul Doamnei (est) îi vom spune Moldoveanu-Scãrisoara-Picuiata, dar vom mentine denumirile lacul Galbena, vârful Preotesele, curmãtura Furfuescu si altele. În mod similar, vom denumi cele douã culmi componente ale acestei ramuri culmea Scãrisoarei sau culmea Scãrisoara-Malita, respectiv culmea Picuiatei sau culmea Picuiata-Ghitu, cu aceeasi observatie de mai sus. Un alt exemplu: culmea care porneste din vârful Urlea spre est, apoi coteste spre nord, va fi denumitã culmea Mosului, dar vom mentine vechile denumiri Curmãtura Calului, Sleaul Mosuletei, Poiana Curmãturii, Coltii Brezei etc., aflate în cuprinsul acestei culmi, dupã cum cocoaselor cu cotele 2341 m  si 2273 m – nedenumite de cãtre pãstori – le atribuim denumirile de vârfurile Mosuletei si nicidecum vârfurile Mosului, deoarece ele se gãsesc deasupra cãldãrilor Mosuletei pe limita dintre muntele Mosuleata si muntele Urlea, în afara muntelui Mosu. 

— !- Toponimul Muntii Fãgãrasului are provenientã stiintificã; în cuprinsul masivului nu existã nici un “munte” sau element de teren cu acest nume! (Numele Fãgãrasul sau Fãgãrãselul, atribuit pe unele hãrti Râului Berivoiului, iar pe altele pârâului Belia Mare, este eronat). Este de mentionat cã la începutul secolului al XIX-lea, toponimul Muntii Fãgãrasului desemnea doar câteva culmi nordice din dreptul orasului Fãgãras. – {Vezi: Johann Christian Gottlob Baumgarten, Enumeratio stirpium magno Transsilvaniae Principatui (Enumerarea speciilor din marele principat al Transilvaniei), Viena, 1816.}. –  Denumirea s-a extins ulterior, referindu-se la toti muntii comitatului Fãgãras, iar cãtre sfârsitul secolului al XIX-lea a “înglobat” creasta principalã si versantul nordic  de la Pasul Turnu Rosu pânã la est de vârful Comisul. –   {Ludwig Reissenberger, Drei Bergriesen … (Trei uriasi de munte …), în Verhandlungen und Mittheilungen des siebenbürgischen Vereins für Naturwissenschaften, XXXVI Jahrgang, Sibiu, 1886, pag. 9.} – La începutul secolului al XX-lea, geografii au extins  denumirea si asupra versantului sudic. {Emmanuel de Martonne, Sur le caractére des hauts sommets des Karpathes Méridionales (Asupra caracterului vârfurilor înalte ale Carpatilor Meridionali), Bucuresti, 1905.} – 

%d blogger ezt kedveli: